Vâlcea, cel mai frumos judeţ din România (VIII)
Nu poţi să nu iubeşti acest judeţ pentru minunile care sunt puse de Dumnezeu de jos, de la şes, până sus, spre cer. Este o poveste întocmai unei scări a raiului, care are prima treaptă în lunca Oltului, iar ultima treaptă este aceea unde stai la o cafea cu cel care a creat frumosul. Propunem un traseu de vacanţă prin Vâlcea, atât pentru cei de aici, care vor să fugă de canicula dintre blocuri, dar şi pentru cei pe care, din întâmplare, i-a surprins drumul între Topolog şi Slătioara.
În drumul spre Horezu, până a ajunge în capitala ceramicii, călătorul nu trebuie să evite ramificaţia spre dreapta, spre Mănăstirea Hurezi, acolo unde Brâncoveanu, ultimul voievod creştin al Valahiei, a ales să pună un petec de cer printre muritori. După un scurt popas între icoane şi în lumea sfântă, după o degustare de dulceţuri făcute chiar de măicuţe din fructele pădurii, drumeţul îşi continuă drumul prin Romani. Deşi Romanii de sus este un cătun de rudari, semnul civilizaţiei a apărut şi aici. Case frumoase, nu de prost-gust, curate arată că romii din Horezu, care cândva au robotit la mănăstire, nu vor să se facă o distincţie între ceilalţi şi ei. De la capătul Romanilor, drumeţul trebuie să lase deoparte tot ce ştie despre lumea de jos şi să înceapă cel mai frumos drum al iniţierii, un drum al muntelui, un drum al minunilor.
La capătul Romanilor de Sus, în stânga, se deschide un drum, cel care urcă la vârful Romani. Drum de munte, paralel cu izvoare şi păduri răcoroase, temperatura, care era jos de peste 35 de grade, aici uşor se duce spre 25–27. Pădurile de fag te salută şi te conduc încet spre pădurea de brad, care apare întocmai unei armate de vânători de munte, prezentând onorul. După doar 8 kilometri, apare în faţă prima cabană. Da, aşa e, ajungem în cea mai nouă staţiune vâlceană – Vârful Romani, acolo unde, pe coama muntelui, au apărut 100 de cabane care dansează din loc în loc, păstrând între ele acea distanţă elegantă, şi nu aglomeraţia de la Rânca.
Dar asta nu este totul, peisajul care se deschide sub picioarele drumeţului – Horezu de jos, Tomşaniul, Costeştiul şi hăt, departe, până dincolo de Slătioara – te face să pui pe cap coroana şi apoi sceptrul şi să te simţi Regele Munţilor Căpăţânii preţ de o secundă, la o temperatură de 20 de grade. Alegi să faci piruete, să mângâi frunzele ţepoase ale brazilor care torc la atingerea vântului. Dar, dacă vrei să vorbeşti cu Dumnezeu, intri în mănăstirea Alina-Maria, o bijuterie construită în stil brâncovenesc de către administratorul de la Scandia, Dumitru Creştin (nume predestinat), să fie loc de alinare pentru pierderea cea mai grea din viaţa sa. Platoul mănăstirii lasă călătorului loc de privit până departe, spre Parâng.
După care laşi staţiunea în spate, o staţiune care se extinde cu fiecare zi, te duci spre Ursu, muntele care a trecut de 2000 de metri cu capul şi a străpuns cerul. Ce vezi? Paradisul liniştit pe care, din când în când, îl cântă tălăngile turmelor de oi, punctele albe ale „Zăpezii Verii”.
De la la căldarea Ursului, drumul se continuă spre Vârful Văleanu şi merită o scurtă abatere pe creastă până la Zmeuret, acolo unde Brătienii veneau cu avionul, la cel mai înalt conac pe care l-au avut în România. Iar de sus, de pe Zmeuret, saluţi Mălaia de jos, de la Lotru şi priveşti albastrul acelui lac Brădişor, simţind că eşti între cele două lumi.
Te întorci pe lângă cabana Văleanu, acolo unde, în urmă cu 20 de ani, era una din unităţile militare de vânători de munte de elită ale României, unde soldaţii trebuiau să-şi caute singuri florile-de-colţ, unde armata era armată şi, când spunea cineva că stagiul l-a făcut sus la Văleanu, tăceai… Drumul de coborâre se face pe valea Romaniului, pârâul care oferă pe lateral zeci de izvoare, înainte de a intra într-un canion mic, dar extrem de pitoresc. Ajungi din nou în cătunul Romanilor, dar pe altă parte şi uşor părăseşti povestea Horezului…
Acest traseu poate dura şi zile, locurile de la cabanele din Romani sau de la pensiunile de jos, din Horezu, sunt pe alese.
Liviu POPESCU
