Vâlcea, cel mai frumos judeţ din România (VIII)

Nu poţi să nu iubeşti acest judeţ pentru minunile care sunt puse de Dumnezeu de jos de la şes, până sus spre cer. Este o poveste întocmai unei scări a raiului care are prima treaptă în lunca Oltului iar ultima treapta este aceea unde stai la o cafea cu cu cel care a creat frumosul. Propunem un traseu de vacanţă prin Vâlcea, atât pentru cei de aici, care vor să fugă de canicula dintre blocuri dar şi pentru cei care din întâmplare i-a suprins drumul între Topolog şi Slătioara.

În drumul spre Horezu, până a ajunge în capitala ceramicii, călătorul nu tebuie să evite ramificaţia spre dreapta, spre Mănăstirea Hurezi, acolo unde Brâncoveanu, ultimul voievod creştin al Valahiei a ales să pună un petec de cer printre muritori. După un scurt popas între icoane şi lumea sfântă, după o degustare cu dulceţuri făcute chiar de măicuţe, din fructele pădurii, drumeţul continuă drumul prin Romani. Deşi Romani de sus este un cătun de rudari, semnul civilizaţiei a apărut şi aici. Case frumoase, nu de prost gust, curate, arată că romii din Horezu, care cândva au robotit la mănăstire nu vor să se facă o distincţie între restul şi ei. De la capătul Romanilor, drumeţul trebuie să lase deoparte tot ce ştie despre lumea de jos şi să înceapă cel mai frumos drum al iniţierii, un drum al muntelui, un drum al minunilor.

La capătul Romanilor de Sus, în stânga se deschide un drum, cel care urcă la vârful Romani. Drum de munte, paralel cu izvoare şi păduri răcoroase, temperatura care era jos de peste 35 de grade aici uşor se duce spre 25 – 27. Pădurile de fag te salută şi te conduc încet spre pădurea de brad care apare întocmai unei armate de vânători de munte, prezintă onorul. După doar 8 km, apare în faţă prima cabană. Da, aşa e, ajungem în cea mai nouă staţiune vâlceană – Vârful Romani, acolo, unde pe coama muntelui, au apărut 100 de cabane care dansează din loc în loc, pătrând între ele acea distanţă elegantă şi nu aglomeraţia de la Rânca.

Dar nu asta este totul, peisajul care se deschide sub picioarele drumeţului, Horezu de jos, Tomşaniul, Costeştiul şi hăt departe până dincolo de Slătioara, te face să pui pe cap sceptrul şi coroana şi să te simţi Regele Munţilor Căpăţânii preţ de o secundă la o temperatură de 20 de grade. Alegi să faci piruete, să mângâi frunzele ţepoase ale brazilor care torc la atingerea vântului. Dar dacă vrei să vorbeşti cu Dumnezeu, intri în mănăstirea Alina-Maria, o bijuterie construită în stil brâncovenesc, de administratorul de la Scandia, Dumitru Creştin (nume predestinat) să fie loc de alinare pentru pierderea cea mai grea din viaţa sa. Platoul mănăstirii lasă călătorului loc de privit până departe spre Parâng.

După care, laşi staţiunea în spate, o staţiune în care se extinde cu fiecare zi, te duci spre Ursu, muntele care a trecut de 2000 de metri cu capul şi a străpuns cerul. Ce vezi? Paradisul liniştit pe care din când în când îl cântă talăngile turmelor de oi, punctele albe ale „Zăpezii Verii”.

De la la căldarea Ursului, drumul se continuă spre Vârful Văleanu şi merită o scurtă abatere pe creastă până la Zmeret, acolo, unde Brătienii veneau cu avionul, la cel mai înalt conac pe care l-au avut în România. Iar de sus de pe Zmeuret, saluţi Mălaia de jos de la Lotru şi priveşti albastrul acelui lac Brădişor, simţind că eşti între cele două lumi.

Te întorci pe lângă cabana Văleanu, acolo, unde în urmă cu 20 de ani era una din unităţile militare de vânători de munte de elită ale României, unde soldaţii trebuiau să-şi caute singuri florile de colţ, unde armata era armată şi când spunea cineva că stagiul l-a făcut sus la Văleanu, tăceai… Drumul de coborâre se face pe valea Romaniului, pârâul care oferă pe lateral zeci de izvoare, înainte de a intra într-un canion mic dar extrem de pitoresc. Ajungi din nou în cătunul Romanilor dar pe altă parte şi uşor părăseşti povestea Horezului….

Acest traseu poate dura şi zile, locurile de la cabanele din Romani sau de la pesniunile de jos din Horezu sunt pe alese… Mihai IONESCU