Titești, localitatea superbă așezată pe streașina Vâlcii, în inima Loviștei

Titești. Un nume care poate în prezent românului din Maramureș sau din alt colț al României nu îi spune nimic. Dar…

Titeștiul această comună aflată în inima Munților Loviștei, înconjurată de munți din toate părțile, o căldare unde nopțile de vară sunt atât de răcoroase, unde greierii cântă din amurg până la răsărit, lăsând apoi loc pentru insectele văzduhului să coloreze ziua, Titeștiul este una dintre cele mai vechi comune vâlcene care a apărut pe harta munților noștri înainte de a apărea Vâlcea. Pentru că dacă nu era Titeștiul, azi nu aveam județ și nu aveam nicio Românie. Leagănul civilizației noastre este aici, locul de naștere al primelor cnezate…

Dar înainte de asta au fost romanii. Cohortele legiunilor flaviene au pus piciorul în zona cetății montane a Titeștiului, creând cel mai impunător castru, un castru care se vedea din toată Loviștea și vedea toată Loviștea. Un castru cetate, unde romanii au înfipt țărușul acestei localități. Ruinele lui se mai văd și azi, sub o livadă bătrână de pruni. Dacă stai preț de o oră, întins în mirosul de fân cosit, auzi zalele, nechezatul de cai, vezi coifurile centuriomilor, latina aspră, strigată atunci când se schimba garda, poarta pretoriană cum se deschide.

După romani au venit pe rând toate neamurile migratoare, avarii, goții, gepizii, cumanii, slavii și din aceste sinteze au apărut românii. Primele formațiuni statale, pe drumul comercial al Occidentului cu Orientul, se nasc primele dinastii de voievozi valahi. Aici la Titești, legendele spun că Tihomir Basarab s-ar fi născut. Apoi Cruciada lui Frederic Barbarosa ar fi ales cărarea Titeștiul pentru a ajunge la Orașul Sfânt.

Cele 12 cruci malteze plus multe altele sunt pecetele zecilor de cavaleri care au trecut prin Titești, în căutara gloriei, spre Orașul Sfânt. Așadar micuța comună de azi, nucleul și inima Loviștei a născut o țară, a creat istorie, a delimitat, a fost creuzet al românismului. Printre casele de păstori care se adună odată pe an de Sfântu Ilie într-o nedee care vine de veacuri să-i adune laolaltă pe toți. Printre casele mari cu cerdacuri impunătoare, printre mesteceni, fagi și paltini, se vede atât de frumos, povestea Titeștiului, o localitate nobilă, o localitatre a decenței, a toleranței. Aici există cel mai frumos cimitir al eroilor, îngrijit de autorități,  unde nemți, maghiari, români stau împreună cruce lângă cruce și ne urează de acolo, din lumea eroilor o pace cât mai lungă, dacă se poate chiar eternă.

Azi, această minunată acuarelă a verii, Titeștiul este un minunat sat european cu de toate. Cu drumuri, cu case noi, cu cai care aleargă pe platourile verzi ale muntelui. Cu oameni care nu vorbesc mult dar destul și concret, pentru că au ceva din rigoarea ardelenească dar și din istețimea oltenească și din fudulia muntenilor. Pentru că au cu se lăuda. Istoria e de partea lor, de la cohortele romanilor, până la păstorii transhumanței.

Cine vrea azi o casă, e musai să se mute la Titești. E streșina Vâlcii de munte, e locul de unde începe cerul, de unde vine prima dată iarna peste Vâlcea și de unde pleacă ultima dată. Urci, cobori, te odihnești, iar urci, iar cobori, iar te așezi. Așa este această comună frumoasă, a Loviștei, o perlă între munții noștri care smulg din măruntaie izvoare limpezi, udate mai întâi de cei duși în războaiele milenare și care hrănesc lumea de azi.

La Titești a început Vâlcea să existe. Și apoi, întreaga Valahie… iar azi, România.