Stoileştii Vâlcii – comoara secretă străjuită de meri şi peri, cavalerii de pe dealuri

Judeţul Vâlcea are o comoară. Are, de fapt, un ţinut nebănuit, nevăzut, ştiut doar de iniţiaţi. Este undeva deasupra Oltului, a acestui râu rege care udă, precum un mic Nil, cel mai frumos judeţ al României.

Din Galicea Brătienilor se urcă pieziș. Spre acest ţinut de poveste, printre peri bătrâni şi meri cuminţi, plini de steluţe cu aromă, drumul nostru duce printr-un peisaj de un pitoresc aparte.  La Stoileşti, ţinut bogat al boierilor din trecut, un pictor parcă de undeva din cer a reuşit să adune toate dealurile la un loc, le-a legat cu punţi din meri şi peri şi a zugrăvit cel mai frumos tablou al malului stâng al Oltului.

Drumeţul nu are cum să nu se oprească pe buza platoului care duce la Obogeni şi să nu se întoarcă cu privirea pentru a se îmbăta efectiv cu imaginile rupte de Dumnezeu în fâşii chiar din Grădina Raiului. Căci de acolo se vede Buila-Vânturariţa, muntele de suflet al vâlcenilor de mijloc, se vede Oltul, se vede un crâmpei din povestea noastră, care începe de sus, de la Câineni şi se termină hăt, departe, spre Voiceşti.

Stoileştii sunt, de fapt, un peisaj unde primăvara, minunile de flori dansează cu albinele într-un tango din zori şi până spre seară, unde vara cântă toate vietăţile aerului, toamna se îmbracă mai frumos decât pe Champs-Élysées, iar iarna, puful alb al norilor doarme liniştit de la margini până departe, spre inima comunei de poveste.

Nu păşeşti în Stoileşti precum ai venit, trebuie să fii inţiat, dacă nu cunoşti freamătul frunzelor de măr, nu recunoşti roşul cireşelor de vară şi nu ai pe buze licoarea perelor pădureţe, nu ai nicio şansă să intri în rezonanţă cu cea mai întinsă comună de dealuri a Vâlcii.

„E frumos aici, este, cred eu, poate cel mai frumos parc natural de turism, numai să fim descoperiţi. Odată ce intri la Stoileşti, intri ca în pădurea fermecată, te îndrăgosteşti de locul ăsta şi aici vrei să alegi destinul spre capăt”, spune Florin Ionescu, tânărul edil al Stoileştiului, pe care îl găseşti acolo, în mica primărie cochetă, de mai sus de biserica de lemn adusă din Maramureş.

Pentru că, la Stoileşti, sunt două biserici aduse de ape, una de la Maramureş şi una din Moldova. Poate ca, pentru asta, să spună, cu subînţeles, faptul că Stoileştiul înseamnă o Românie curată, locul unde parcă albinele şi viespile se înţeleg, unde vrăbiile şi rândunelele schimbă între ele fracul, unde chiar şi cotoii bătrâni se întind în iarbă lângă câinii care dorm la umbră.

Este un aer pe care îl auzi, nu alta, iar frunzele pădurilor elegante de pe dealurile Stoileştiului aduc, odată cu vântul, poezia de început. Da, aşa e, Oltul e departe, dar se simte apropierea lui cuminte dinspre vest. Casele au faţa spre soare, iar curţile spre sud, grădinile vorbesc între ele, atât sunt de aranjate, încât parcă ar pleca seara la bal, iar merii şi perii te însoţesc peste tot pe drumurile Stoileştiului.

Iar de vrei să pleci de aici, fă-o pe drumul de dus. Nicăieri în alt colţ de Românie, parcă nu se vede atât de bine ca de aici Calea Lactee de deasupra munţilor. Toate stelele se reflectă în iarba de pe dealuri, sub formă de licurici, iar apoi se preling în apele Oltului, în drumul său spre nemurire…

Mihai IONESCU