Râul care a spart munţii creând Cheile Bistriţei, unicat în România

Vâlcea este un judeţ cu potenţial turistic de primele locuri din ţară, numai că, din păcate, nu ocupă decât locul 10 la nivel de turism naţional şi un dezastruos loc 29 din punctul de vedere al turiştilor străini.

România stă la fel de prost la capitolul interes turistic raportat la celelalte state europene şi asta nu pentru că nu am avea ce oferi. România are un  relief ofertant, destul de eterogen, unicitatea Deltei, tradiţii mulate pe fiecare regiune istorică, oraşe cu un compozit la fel de diferit. Dar…

Marketingul lipseşte cu desăvârşire. Nu ştim să ne vindem marfa, nu ştim să promovăm ceea ce deţinem, nu am înţeles, decât în procent redus, cât înseamnă o reclamă cu bun simţ şi bine argumentată. Este implicit vina atât a autorităţilor locale, cât şi a investitorilor din turism, care, mulţi, mizează pe fenomenul „apuc ce prind şi jupoi pe loc, că nu se ştie ce timpuri „secetoase” vin”.

În fine, probabil că, la un moment dat, România va înţelege că un procent de 30% din PIB, cât are marjă acest potenţial turistic, nu ar strica, dar, până atunci, Râmnicu Vâlcea Week încearcă, atât cât este posibil în limita legii, dar şi a costurilor, să suplinească această strategie.

Azi vorbim despre Costeşti, şi nu despre minunata localitate care deţine, la nivel rural, cel mai mare patrimoniu din ţară, ci vom relata despre traseul cheilor, drumul defileului sau aleea din paradisul munţilor.

Salutăm aici iniţiativa Romsilva de a reabilita, dacă am înţeles noi bine, 10 km din poate cel mai frumos drum al muntelui, pe Valea Bistriţei şi a pârâului Cuca, până spre Zănoaga.

Deci, turistul care vine la Costeşti, în frumosul bazin al Tirolului Hurezean, după ce cuprinde zestrea monahală şi pe cea arhitecturală a zonei, salută pietrele „extraterestre” de la margine (Trovanţii) şi se pregăteşte să intre în cele mai înguste chei în calcar ale României – Cheile Bistriţei.

Asta nu înainte de a vedea Peştera Liliecilor, unde avem două biserici rupestre, şi de a saluta bătrâna Meteoră a Arnotei, cocoţată de Matei Basarab la aproape 1000 de metri altitudine, de unde se vede marea Piramidă a Stogului.

Drumul rupe muntele, alături de sălbatica Bistriţă, pe urmele aleii Reginei Maria a României, desenând grote şi palme uriaşe în peretele Căpăţânilor.

Este un drum ca un miracol de vară, răcorit de umbra versanţilor drepţi, prin care doar vulturii zboară nestingheriţi.

Trecem pe lângă marea grotă a urşilor şi ne continuăm frumosul traseu printre munţi. Într-un luminiş, se face o cărare de munte care ajunge la Arnota sfântă, pe după munte şi în valea pârâului geamăn Costeşti.

Apoi mergem până la bifurcaţie. Un drum în stânga, pe malului Gurguiului, şi unul pe malul Cuca, cele două pâraie care formează nebuna Bistriţă.

Drumul merge bine până sus, la limita brazilor. De aici devine accidentat. Nu ştim ce proiecte are Romsilva, dar sugerăm noi Consiliului Judeţean că acest drum comunică cu drumul Latoriţei şi cu Mălaia şi nimeni nu s-ar supăra dacă Tirolul Hurezean s-ar uni cu Ţara Lotrilor. O infrastructură impecabilă ar ridica această cotă a turismului vâlcean undeva unde nici nu am visa azi.

Dar depinde de dorinţa şi de interesul celor care vor să pună la loc de cinste acest domeniu. Primarul Costeştiului, Toma Peştereanu, vrea asta, dar nu poate singur să ridice munţii sau să-i spargă, cum e în acest caz.

Noi am prezentat acest drum de poveste, nu ştim al cui este pământul din zonă sau pădurea, dar cert este că, în oricare altă ţară europeană, într-un astfel de paradis aveam nu doar asfalt,  ci aveam canalizare, apă şi sute de cabane. Şi, evident, venituri consistente din turism.

Judecând doar după numărul mare de maşini care alergau pe acest drum, mă gândesc cât de căutată ar fi zona.

Dacă nu o vom vedea decât noi, cei de la Râmnicu Vâlcea Week, România va continua să caute o identitate turistică, având totul în traistă, dar aşteptând, parafrazând vorba românului,  ca Dumnezeu să ne bage şi în gură.

Mihai IONESCU