Pelerin în Ţara Drăgăşaniului din Vâlcea de Jos

Nu aş fi crezut vreodată că am să simt altfel monumentul Eteriştilor din noaptea lui ’21, să păşesc pe unde Donna Alba săruta iubirea în ultimele foi, să visez în Grandiflora, să văd tătarul învins de Stroe Buzescu, să admir Oltul cum se zbate între viile Brătienilor şi Stirbey…. să dau sens acestui cuvânt de Cer… Ţara Drăgăşanilor.

Ţara Drăgăşanilor se mărgineşte cu câmpia de jos, dar se închină la Mamu, la Dobruşa, la Morunglavu. Ţara Drăgăşanilor este un tărâm ferecat în lutul Lungeştilor, urcat în viile Prundenilor, dănţuit cu picioarele goale ale fetelor din Orleşti şi pictat în castelele de fân ale Suteştilor.

Nu, e drept, Ţara Drăgăşanilor nu este cu nimic mai prejos decât restul ţărilor din Majestuoasa Vâlce, este parfumul târgului unde oltenii cobiliţari ai Caracalului veneau înspre aristocraţia podgorenilor pentru a mirosi teii frumoşi ai Drăgăşanilor…  Ştie, oare, careva marea convulsie politică a secolului XIX, când conservatorii se confruntau cu liberalii de Drăgăşani? Pentru că da, la Drăgăşani a fost cea mai mare dispută între stânga liberală din acea vreme şi marii podgoreni, conservatori  prin tradiţie.

Cele mai multe baluri, cele mai multe danţuri aici se întâmplau; într-un areal cosmopolit, dar aici a fost o crâncenă dispută între comercianţi şi producători. Unii fără de alţii nu puteau trăi, dar fiecare încerca să-l supună pe celălalt. Drăgăşaniul a avut reverberaţii ideologice multă vreme, el devenind încet un târg al Brătienilor faţă de podgorenii boieri dimprejur, care au rămas conservatori – Voicescu, Sutescu, Orleanu, Stirbey.  Şi doar să ne imaginăm zarva care se isca în piaţa mare a Drăgăşanilor când se întâlneau podgorenii cu comercianţii şi căutau intersecţia preţului!

Ieşim din acest parfum şi mergem spre domeniul Voiceştiului, unde, pe o aruncătură de mal uscat de Olt, a apărut Ţara Ardeiului, loc unde parcă toată Câmpia Română de mai jos a vrut să arate cum arată în splendida ei vestimentaţie. Dincolo, la Lungeşti, ielele au îmblânzit lutul, l-au ars şi s-au jucat de-a Dumnezeu, dând bărbatului poftele de noapte şi truda de zi. Pentru că la Lungeşti începe visul de mai sus, cel care se numeşte Vâlcea frumoasă.  Lungeştiul are olari, are păduri, îl are pe Dumnezeu rezemat de fiecare casă.

Iar la Ştefăneşti, la moşia Dobruşei, au fost poveşti pe care nici Emily Bronte nu le­-ar fi putut reda mai frumos. Au fost şi iubiri şi otrăvuri, şi decântece şi Crăciunuri cu fast şi incendii. Dar la Ştefăneşti avem iar mănăstiri şi schituri, de parcă Ţara Drăgăşaniului ar vrea să arate pelerinului un crâmpei de Horezu de şes.

Oltul se curbează în sus spre Orleşti şi Prundeni, punând limita la via nobilă. Da, aici este blestemul ielelor. Orice viţă care trece de limita Orleştiului devine viţă din popor, ca un şarpe de uscat, speriat, în locul unui dragon de apă.

Ţara Drăgăşaniului este azi cea mai frumoasă poveste a piciorului cu gleznă albă a Zânei de Vâlcea. Un basm care iarna desenează copaci cu cretă îngheţată, primăvara le pune acuarele vii, vara aduce greierii, iar toamna ne imbată pe toţi cu nemurirea viei.

Rămâi, călătorule, în Ţara Drăgăşanilor de Vâlcea, preţ de o clipă, să auzi luptele lui Tudor, teascul cum picură, ceramica frământată, vecernia din vechiul schit, iubirea Donnei Alba, fânul cosit şi tot timpul cum curge în unda Oltului Rege…

Mihai IONESCU