Neomarxismul ne umple străzile, filmele, muzica, dar nu ne poate corupe naţia noastră „coruptă”

Paradoxul face ca secolul XXI să promoveze un alt tip de ideologie politică, una de nuanţă , care vine pe un fond al teoriilor din secolul XIX, dar nu cu aplecare economică (nici nu ar avea cum, fiind vorba de un singur tip de economie majoritară în lume), ci una cu aplecare socială, un fenomen care are ca simţ al aplicabilităţii, exact fundamentul pe care s-au înălţat alte structuri fascismul, comunismul, naţionalismul, troţkismul, legionarismul.

Adică pleacă de la osatura elitelor şi oferă utopii, care amestecă mai multe curente militantiste, un amestec de revoluţionar francez cu doctrine progresiste, un egalitarism și o normare orwelliană pe care, ironic, ideologii noului curent, în teorie chiar le condamnă. Este vorba de un abstract concept europenist, un fel de matrice absolut novatoare, juisanţa acestor teoreme fiind clamată pe stradă, printr-o omogenizare a naţiilor, a justiţiarului, un export de nouă revoluţie extrem de gălăgioasă şi care vine cu judecăţi care se vor irefutabile şi cu un grad de adevăr absolut.

Propagarea acestor concepte are la bază un fundament economic. Adică marele imperiu mondial al companiilor transfrontaliere, precum imperiul roman a asigurat în antichitate propagarea creştinismului, imperiul corproratist asigură propagarea noilor concepte neomarxiste.

Elementele clare de corectitudine politică prin care sunt legiferate deja incestul în anumite state nordice, homosexualitatea ca pe un firesc marital sau parental, al treilea gen, corecţii juridice, ecologie fanatică, bitcoinismul, campania MeToo,  donarea fără drept de refuz a organelor defuncţilor, anularea tradiţiilor şi a desinenţei fiecărui popor, eliminarea statului naţional efectiv sunt deja unele din noile credinţe ale acestei ideologii. Omul nou, pe sistemul neomarxist crede într-o utopie a robotizării umane, a unei suprareforme mate, egalizarea până la atom a omului. Neomarxismul este o revoluţie ca şi marxismul, un fel de elitocraţie născută în faţa desktopurilor marilor corporaţii şi care funcţionează absolut perfect în zona Scandinavă şi în general nord-europeană. Această teorie open society este deja religie, care pune simbolul haştag drept totem şi vine ca o spălare de creier precum tantrismul, mantrismul şi alte forme ancestrale de pioşenie.

Şi nu e nefiresc faptul că prozeliţii sunt chiar elitele, studenţii sau reperele umaniste ale culturnicilor. Revoluţia are loc în muzică, în cinematografie (hiturile noi sunt 100% produse de calculator, filmele prezintă intimitatea ca pe o artă, patologia este ceva firesc). Probabil că peste 3 ani, Ursul de Aur va fi decernat unui film cu zoofili. În fine, există un metaintelectualism ales, numai iniţiaţii sunt cei care pot ajunge în sferele înalte ale acestei lumi. Iniţiaţii fiind hipsteri, haters, bloggeri, un fel de filosofi ritualici de tip nou, care propovăduie societatea idilică, fără corupţie, cu bitocoin, fără lideri, ci cu metalideri. Este vorba de o nouă biserică, una care sună spectaculos şi care stimulează o categorie uriaşă de enoriaşi.

În contrapondere la acest tip de neomarxist este conservatorismul, structură umană încăpăţânată în imperfecţiunea ei, boemă şi cu tradiţiile ei, vechi de 2000 de ani, cu minusuri, plusuri. Acesta este puternic în sudul Europei, dar are o pondere şi o rezistenţă masivă în Statele Unite, naţiune formată clar prin libertatea individuală şi nu prin ideolgii egalitariste, nici măcar sub forma de principii universaliste.

România este categoric bazată pe un popor ancorat în legile firii şi nu în elitism. De aceea, aici nu a prins ca fenomen de masă nici socialismul lui Gherea, nici legionarismul, nici comunismul şi nu va prinde nici metaintelectalismul de care am pomenit. Românul nu e atras de fenomene pe care nu le simte complementare propriului ADN. Mai mult, când zgomotul de fond al acestei noi ideologii depăşeşte parametri de normalitate, este respins categoric şi antamat de firea noastră conservatoare. Totul până la curtea mea. Când treceau legionarii prin sat, oamenii se urcau pe porţi, se uitau intrigaţi, poate chiar îi admirau pe acei tineri impecabili, dar atât. Dacă se apropiau de poarta lui era dezastru. Totul până la graniţa mea funciară.

Şi cel mai important detaliu pe care nu îl înţelege această nouă ideologie (stupid numită de unii conservatori sorosistă sau stat paralel, ea fiind doar un neomarxism al elitelor) este că românul niciodată nu va îmbrăţişa majoritar un curent care propagă ura. Ura pentru semeni, pentru imperfecţiune, ura pentru tradiţii. Momentan, strada este promoter al urii. Niciodată nu va capitaliza mai mult de 10% din voturi.

Liviu POPESCU