Limba română scrisă s-a născut la Vâlcea

Unii istorici susțin că Vâlcea ar fi locul de naștere a românismului.

„Un lucru este cert cu privire la promovarea limbii române în Vâlcea. Prin îndelungata activitate de scriptorium a caligrafilor și miniaturiștilor de la mănăstirile Cozia, Bistrița, Govora, prin cea a traducătorilor și prin cărțile tipărite, aici s-a urmărit programatic înlocuirea limbii slavone cu cea română”, spune prof. dr. Ion Soare.

Un exemplu concludent în acest sens îl oferă lucrarea călugărului Mardarie Cozianul, „Lexicon slavo-românesc și tâlcuirea numelor” din 1649, primul dicționar păstrat până azi cu 4.574 de termeni slavoni, însoțiți de corespondentul românesc.

Domnitorul Matei Basarab, în 1637, aduce la Mănăstirea Govora o tipografie, întemeind aici „prima școală de cultură din Țara Românească pe care o va înzestra cu un venit de 1.000 de galbeni, pe care domnul îi dă egumenului Mănăstirii Govora, Meletie, pentru întreținerea școlii, a tipografiei, a tipăriturilor, cât și pentru plata profesorilor”, afirmă istoricul Florin Epure, directorul Direcției Județene de Cultură Vâlcea.

În 1640, de sub tiparul Govorei apare prima carte în limba română de pe teritoriul Țării Românești, Pravila bisericească, cunoscută și sub numele de Pravila cea Mică (datorită formatului ei) sau Pravila de la Govora.

„Cartea a fost tipărită în șapte luni, prin grija lui Meletie Macedoneanul, care trăise în atmosfera de viață spirituală a Mănăstirii Zograful din Muntele Athos, și care învățase tiparul în mănăstirile lui Petru Movilă și în cea a lui Ștefan din Ohrida”, precizează Florin Epure.

Pravila este o culegere de legi atât pentru mediul clerical, cât și pentru mireni.

„Există mai multe opinii care afirmă că tot în Vâlcea a apărut prima carte tipărită în spațiul românesc. Este vorba despre ‘Liturghierul’ lui Macarie, prima ediție slavonă a celei mai importante cărți de slujbă bisericească ortodoxă, al cărei loc de apariție este disputat în principal de Mănăstirea Bistrița și Mănăstirea Dealu din Târgoviște. Conform unui hrisov al lui Mihnea Vodă, aceasta a apărut la 10 noiembrie 1508. Fapt atestat este că, în 1861, Alexandru Odobescu a găsit la Bistrița olteană șapte exemplare ale ‘Liturghierului’ lui Macarie”, afirmă arhimandritul Veniamin Micle, în cartea sa „Ieromonahul Macarie, tipograf român (1508—1512)”, p. 40.

„Cu zestrea ei de odoare liturgice, moșii, venituri din vămi sau scutiri de dări, cu importanta bibliotecă pe care o deținea încă din secolul al XVI-lea, Mănăstirea Craioveștilor de la Bistrița a însemnat pentru Țara Românească tot atât de mult ca Neamțul  pentru Moldova”, adaugă istoricul vâlcean Florin Epure.

Alexandru Odobescu, în 1861, „semnalează la Bistrița 150 de manuscrise, dintre care 80 slave, 40 românești și 30 grecești”, iar Grigorie Tocilescu, în 1884, ridică de la Bistrița „două sute șaizeci și două de cărți românești, grecești și slavonești și manuscrise slavonești și românești” (conform arhimandritului Veniamin Micle, „Mănăstirea Bistrița olteană”, p. 241).

Aici ia ființă cea mai importantă școală românească în secolul al XVI-lea. În 1620 Mihail Moxa scrie, la Bistrița, prima istorie universală intitulată „Cronograful Țării Românești”. În prezent, manuscrisul se află Moscova.
Importanța lui rezidă în aceea că după ce autorul tratează la început probleme ale istoriei universale, ajunge ca la final să vorbească despre istoria românilor, prezentând, de pildă, între altele, lupta lui Mircea cel Bătrân de la Rovine (prezentare considerată a fi sursa de inspirație a lui Mihai Eminescu pentru Scrisoarea a III-a). Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa folosește importante documente ale epocii: „Cronica lui Constantin Manasses” (secolul XII), „Cronografia pe scurt a patriarhului Nichifor al Constantinopolului”, „Letopisețe sârbești noi”, „Cronica anonimă bulgară”.

Dincolo de competiția pentru prima carte tipărită, pentru istorici rămâne clar faptul că tipografia de la Râmnic pune localitatea pe hartă ca mare centru cultural al Țării Românești din vremurile vechi.

„Totul începe în 16 martie 1705, când episcop al Râmnicului este numit Antim Ivireanu”, spune Ion Soare.

Plecând spre Râmnic, unde va sta până la 27 ianuarie 1708, Antim Ivireanul a luat cu sine parte din utilajul tipografic de la Snagov. Această tiparniță, cu posibilități de imprimare în grecește și românește, va scoate de sub teascurile sale numeroase cărți, ceea ce va face ca orașul de la poalele dealului Capela să fie privit ca o adevărată „Capitală a tipografilor”, cum spune Nicolae Iorga.

Prima carte care apare în noua tipografie râmniceană este una în grecește, „Tomul bucuriei” (1705), prin care se ripostează în numele bisericii ortodoxe tendințelor de extindere ale catolicismului și calvinismului. În perioada 1705-1825, cât timp a funcționat tipografia, sunt cunoscuți 58 de tipografi, gravori, diortositori și zețari. Aici își vor desfășura activitatea o serie de mari cărturari a căror operă și-a pus temeinic amprenta asupra vieții spirituale a societății românești. Se remarcă, astfel, la Râmnic, meșterul tipograf Mihail Istanovici sau dascălul Damaschin, una dintre cele mai marcante figuri ce a păstorit eparhia olteană.

„Poliglot și cult, se remarcă prin imensa activitate de traducător, dar și dârzenia cu care apăra drepturile bisericii române în fața cuceritorilor austrieci. Între cărturarii de seamă ai bisericii ortodoxe române se numără și episcopul Inochentie sau Clement, fost ucenic al lui Damaschin, Chesarie, Filaret”, afirmă istoricul Florin Epure.

După 1742, Râmnicul devine cel de al doilea centru tipografic al Țării Românești și rămâne ca atare până la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Tipografia de Ia Blaj și litera folosită la imprimarea cărților chirilice blăjene din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost de origine râmniceană.

„Tipografia de la Râmnic a însemnat un focar de iradiere a culturii scrise nu numai pentru români, ci și pentru vecinii de la sud-vest, care îi acorda un loc de prim rang în istoria culturii și literaturii sârbe, relevând sprijinul cald primit în vremuri de restriște din partea poporului nostru. Mitropolitul Pavel Nenadovic, în 1751, care a obținut autorizația de a deschide tipografie la Sremski Karlovici, s-a adresat Episcopiei de la Râmnic unde au fost pregătiți trei tipografi”, completează prof. dr. Ion Soare.

Aria de răspândire a cărților râmnicene este foarte întinsă, cu o mare forță de iradiere și cu putere de atracție exercitată asupra celor trei țări românești. Ea a pătruns până în nordul Transilvaniei și în sudul Banatului, aducându-și contribuția la cimentarea unității culturale românești.

Cozia, Govora, Bistrița și Râmnicul sunt trei centre unde limba română s-a născut greu, într-o perioadă când românii nu puteau scrie în limba pe care o visau sau o cântau în doinele, baladele sau basmele bătrânilor.

„Faptul că limba română a început să existe în scriere a dus ulterior, la mijlocul veacului al XIX-lea, la explozia iluministă, la apariția Văcăreștilor, a lui Alecsandri și, în mod necesar, a lui Eminescu. A dus de fapt la apariția literaturii române”, conchide istoricul Florin Epure.

AGERPRES