De la Muie Ceaușescu până la Muie Iohannis, electoratul trebuie să-și calibreze ștampila nu doar …*la!

România a fost prinsă în 1989 în alt context decât confrații noștri socialiști din zonă, maghiari, polonezi sau cehi. Celelalte state oricum erau avansate atât din punct de vedere economic, cât mai ales mental. Celelalte state duseseră o luptă totală cu comunismul de cel puțin cinci ani, plonezii chiar de zece.

România nu avusese o o confruntare de acest tip. Noi nu am avut o mișcare anti-comunistă, decât o mână rarefiată de dizidenți, mulți dintre ei, foști comuniști, nemulțumiți de regimul Ceuasescu și nu de sistem propriu-zis. Unul dintre ei, fiind chiar primul lider post-comunist – Ion Ilescu.

Așadar România nu a avut parte de o revoluție liberală, de o revoluție a dreptei, a societății mentalității liberale. A fost doar o schimbare brutală de regim. Cu un partid și un lider socialist ceva mai soft decât PCR-ul și Iliescu. Mai degrabă, am avut parte de o revoluție central sau sud americană ca model, decât una europeană.  Adică a fost o revoluție a pâinii și a salamului, nu una a libertații. Cea a libertății a fost în iunie 1990. Aceea care a și fost înfrântă de mineri și de noul regim, definind astfel parcursul unei Românii tribale, corupte, populiste și vulnerabile. Pentru că România și-a păstrat din regimul comunist toate tarele, gena recesivă – corupție totală, naționalismul ceaușist, abuzul de putere, deprofesionalizarea.

Acest decalaj mental a dus implicit la sincopele de după 1990. Noi nu am avut parte de curente  sociologice și politice normale jocului european. Noi am avut parte doar de două curente politice – pesedism și antipesedism. Adică unul care însemna ”de formă” conservatorism și altul reformism, cam așa erau percepute de electorat. Nu stânga și dreapta. Cele două curente nu au nimic în conun în România, cu partidele. Poate și de aceea, paradoxul a fost ca două partide istorice Țărăniștii și Liberalii, partide care au fost adversare absolute în secolul trecut antebelic, acum erau brusc de aceeași parte a baricadei, fiind doar antipesediste.

Cam așa s-a prezentat România în cei 30 de ani de societate postcomunsită. În paradigma pesedism și antipesedism. O împărțire arbitrară care utopic a împărțit România în două. Cu o aserțiune falsă – primii însemnând corupție, populism, naționalism iar cei din urmă find îngerii, cei buni, reformiști, corecți și europeni. Nimic mai greșit. Pentru că cele două curente erau compuse din același tipar. Și s-a văzut perfect prin combinațiile metapolitice din ultimul deceniu:PDL – PSD, USL și mai nou PSD-PNL, adică un nou USL.

Cine trebuie să se schimbe? Nu clasa politică. Ci alegătorii. Să renunțe la blocajul din 1990. Un blocaj taliban, unul fundamentalist în raport cu scena politică. Iar alegătorii să realizeze unde sunt ei, ca opțiuni. Pe baza acestor schimbări mentale, clasa politică de va schimba.

Firav asistăm oarecum la o schimbare și contextualizare ideologică. Avem deja sociologic o oarecare așezare. Elitele sau acea falie din popor ceva mai rațională, mai coerență, mai umblată în lume se regăsește în sertarul USR. Deși USR este un partid cu destule defecte la nivel de compoziție. Cu toate astea aici intră un tip de electorat fresh, cel care caută calitatea vieții și un sistem de civlizație precum în statele vest-europene.

Asta în timp ce, PNL și PSD, frați gemeni, care au izvorât din același popor în 1990, pare că se regăsesc, peste timp, unindu-se într-o paradigmă care combină și un oarecare conservatorism, și clientelismul (șulfismul), și modul de a precepe lucrurile ceva mai adaptat realității concrete a României. Nici PSD nu mai este partidul lui Iliescu, precum nici liberalii nu sunt urmașii Brătienilor. Sunt două partide versatile și mult mai bine ancorate la nivelul intelectual deficitar al României majoritare.

De aceea, probabil că va exista și o fuziune. Este clar că după această formulă de guvernare, care este clar mult mai echitabilă și compatibilă între PNL și PSD, decât între PNL și USR (PNL și USR s-au înțeles doar în anti-dragnism, în rest sunt complet diferite), așadar este clar că electoratul penelist și pesedist se va uni. Păturile ceva mai liberale și reformiste din PNL vor migra spre USR iar electronii de valență din PSD, mai conservatori și naționaliști vor migra spre AUR sau APP.

Clasa politică așadar se așează, urmează evident o așezare a electoratului. Dispare după 20 de ani, anti-pesedismul și apar curentele doctrinare. Probabil că în următorii ani, vom avea următoarea scenă politică: Un partid mare conservator dar european de 40% care va păstra și ADN-ul românesc (moștenirea istorică a corupției și clientelismului, ceva mai rafinat) fundamentat pe PSD și PNL. Un partid de 20 – 25 de procente, avangarda  mult mai reformistă și mai aproape de modelul vest-european de mod de trai, centrat în USR. Și evident zona septică de 10-15 procente, zona Aurului Negru, a mocirlei și a APP-ului lui Dragnea. Care va strânge analfabetismul românesc.

Restul, atât timp cât electoratul rămâne blocat în paradigma veche: pesedism-antipesedism, clasa politică îi va râde în nas. La această oră din fericire România politică oferă toate cele trei variante de votat. Niciun un alt partid nu mai poate să răsară.

Adică, cine refuză formula PSD-PNL, va vota Orban, Diaconescu, Tomac, Ponta? Exclus. Dacă are guler alb va vota USR, dacă nu cunoaște cratima va merge spre Dragnea sau Șoșoacă.

În concluzie, între Muie Ceaușescu și Muie Iohannis, electoratul trebuie să-și adapteze ștampila nu doar …*la!