Dăeştii Vâlcii – între mângâierea Oltului şi parfumul de regina nopţii

Oltul a cerut un loc de odihnă după ce a ieşit din munţii Coziei, iar Dumnezeu s-a gândit preţ de câteva secunde şi a decis: acest loc de răgaz pentru regele care a străbătut o jumătate de ţară să fie Dăeştiul.

La Dăeşti treci printr-o poartă, pe un drum al iniţierii, care are, de o parte, pădurea subcarpatică a Râmnicului şi, drept margine, Oltul. E un pas, un culoar prin frunzişul verii, când soarele, la amiază, se scaldă ca un zănatec în undele lacului de acumulare, când pescarii caută umbra, când ştiuca plictisită de atâta vară fuge spre adânc. E frumos aici, la marginea Dăeştiului, în locul numit Fedeleşoiu, loc cu biserică sfântă, cu un parc cochet. Este intrarea pe tărâmul unde Traian a vrut şi el să se odihnească pe drumul spre Sarmizegetusa. De altfel, aici a existat şi cel mai mare castru din Vâlcea, Castra Traiana, de unde ambarcaţiunile romane navigau pe bătrânul rege Olt, apărând mica poveste a străbunei Vâlcea.

Dăeştiul se întinde ca un „port imperial” de aici, de la Fedeleşoiu, până sus, spre Jiblea, mângâind trestia Oltului, dar şi versanţii abrupţi ai Subcarpaţilor, unde salcâmii dansează cu mojdreanul şi cu teii şi unde simfoniile mierlelor aruncă în aer muzica unei comune care se aşază ca o punte între deal şi munte.

Dăeştiul are trepte: treapta din portul imperial, unde râul atinge pământul curat al acestui ducat de nord, treapta de mijloc, unde noile case ale râmnicenilor care fug de oraş stau demne pe cerul verii, şi treapta de sus, acolo unde turismul aduce cu sine pensiuni neştiute. Este treapta care se vede, noaptea, cu lumini de stele şi doar cine simte ştie că, acolo, cerul se lipeşte cu pământul.

„Oamenii de aici ştiu ce înseamnă Dăeştiul. Au înţeles că aici, între cele două oraşe, Râmnicul şi Călimăneştiul, avem cel mai preţios aer, avem o comoară, este oaza de linişte pe care cu toţii ne-o dorim după o zi infernală de muncă”, spune edilul George Popolan.

Dacă te uiţi la casele din Dăeşti, vezi mult verde, trandafiri agăţători, Mâna Maicii Domnului care veghează de pe garduri, muşeţelul care aleargă ca un copil pe marginea drumului. Casele sunt ascunse de nuci bătrâni, de cireşi care epatează cu globuleţele lor roşii, iar seara, regina nopţii iese la sărutat, atât de frumos s-a parfumat.

La Dăeşti, când intri, trebuie să opreşti ceasul, ca să nu te deranjeze atunci când stai întins la poalele pădurii şi numeri punctele albe ale oilor care creează portative pe sus. Rupi un fir de iarbă şi îl mesteci între dinţi. Departe sunt doi cosaşi, jos e Oltul, iar dincolo, departe, sunt dealurile Bujoreniului. Dăeştiul este regatul proiectat de cer pe margine de Olt, acolo unde franjurii Subcarpaţilor croşetează cea mai frumoasă dantelărie. Când ieşi din Dăeşti, ceasul porneşte de la sine, întorcându-se la timpul pe care l-ai oprit, pentru că atât a fost: clipa cu desenul oilor, cu foşnetul coasei, cu doina mierlei, cu dansul graţios al egretelor… O clipă pe care nu ai cum s-o uiţi. Iar dacă rămâi până spre seară, urcă într-o poiană la margine de pădure. Sunt atâţia licurici, atâţia greieri guralivi, atâta regină a nopţii şi atunci înţelegi de ce şi Traian a vrut să rămână mai mult de o zi la Sâmbotin…

Mihai IONESCU