Costeştiul va deveni a 7-a staţiune a Vâlcii

În sfârşit, după ani de demersuri, localitatea vâlceană Costeşti alege drumul pentru care era hărăzită, acela de a deveni staţiune, a 7-a staţiune a Vâlcii, după Călimăneşti, Olăneşti, Govora, Ocnele Mari, Voineasa şi Horezu.

Astfel, Primăria Costeşti a început să lucreze la cel mai amplu proiect care vizează statutul de staţiune. Este greu, este, de departe, cel mai amplu program de punere la un loc a celui mai variat patrimoniu, dar rezultatul va fi cu adevărat unul de excepţie, dând României cel mai frumos loc de odihnă, relaxare precum şi o adevărată poveste.

„Mănăstirea Bistriţa academică, Meteora Arnotei, necropola unde este înmormântat iluminatul voievod al Ţării Româneşti, Matei Basarab,  schitul Peri, schitul Păpuşa, Cheile spectaculoase ale Bistriţei, Muzeul Trovanţilor, Muzeul Bălintescu, Parcul Naţional Buila Vânturariţa, bisericile de lemn, zecile de izvoare medicale, casele brâncoveneşti, hanul Sacerdoţenilor şi multe altele merită să aibă locul lor turistic; şi cum putea să fie asta altfel decât printr-o staţiune?”, spune primarul Toma Peştereanu.

Edilul ştie că greul acum începe, odată cu elaborarea noului PUG, dar e conştient că va reuşi. Oricum, Costeştiul a devenit deja o destinaţie – Strada Băniei are craioveni, iar un cunoscut om de afaceri din capitală va deschide o fabrică de sucuri şi dulceţuri din fructe de pădure.

Dar să nu uităm, Costeştiul este localitatea cu un Munte în mijloc. Da, vârful Stogu, o piramidă aproape perfectă, se află ca un far în mijlocul acestei comune-muzeu.  Urăm succes pentru acest proces minunat de a da naştere din nou,  dar în alt fel, uneia din cele mai bogate, în patrimoniu, localităţi din Vâlcea, Costeşti – localitatea-muzeu a României.

„Puțină lume știe, însă, că această comună, situată în depresiunea Horezului, la poalele Munților Căpățânii, este un adevărat muzeu în aer liber, aici existând cele mai multe obiective turistice din județul Vâlcea”, afirmă Ligia Rizea, specialist în probleme de patrimoniu al județului Vâlcea.

Două mănăstiri, cu numeroase biserici și schituri cu o istorie îndelungată, învăluite în legende, două muzee — cel al Trovanților, cu misterioasele „pietre vii”, precum și cel care adăpostește colecția de artă „Alexandru Bălintescu”, din cadrul Centrului cultural „Constantin Popian”, sunt atracțiile acestei comune-muzeu, situate la 30 de kilometri de Râmnicu Vâlcea, pe DN 67 spre Horezu și Târgu-Jiu.

Vechimea locurilor, așa cum este consemnată în Repertoriul Arheologic Național, este atestată de Necropola Bârsești, descoperită pe locul unui vechi schit, demult dispărut, unde azi se află mănăstirea Bistrița, precum și de Ferigile de la Vârful Stogu — un deal de formă piramidală, ambele datând din Hallstattul târziu.

Potrivit Ligiei Rizea, „Cartea banului Barbu” de la 1491-1492 este prima atestare documentară a Mănăstirii Bistrița, construită de Barbu Craiovescu și frații săi, Pârvu, Danciu și Radu.

„Vatră veche de sihăstrie, ca și împrejurimile Muntelui Cozia de pe Valea Oltului, Costeștiul a devenit, după aducerea aici, la Mănăstirea Bistrița, a moaștelor Sfântului Grigorie Decapolitul, un important loc de pelerinaj religios. Barbu Craiovescu este un personaj în jurul căruia s-au țesut multe legende. Se spune că, la 18 ani, întemnițat la Țarigrad și condamnat la moarte, el s-a rugat Sfântului Procopie, care l-a salvat, ‘transportându-l’ în schitul închinat acestuia, pe valea Bistriței oltene. Acest miracol divin l-a determinat pe Barbu Craiovescu să pornească ridicarea mănăstirii”, menționează specialistul în patrimoniu.

Legenda spune că, dorind să o înzestreze cu moaștele unui sfânt și auzind de minunile săvârșite de Sfântul Grigorie Decapolitul, Barbu Craiovescu se duce la Țarigrad să le cumpere de la turcul care le avea în posesie. Turcul i-a cerut ca preț greutatea în aur a moaștelor sfântului. Când le-a pus pe cântar, moaștele atârnau greu, dar, când banul Barbu Craiovescu a pus galbeni pe celălalt taler, moaștele s-au ușurat, iar turcul a exclamat: „Vezi, vezi, creștin la creștin trage”.

Directorul Direcției pentru Cultură Vâlcea, prof.dr. Florin Epure, spune că Mănăstirea Bistrița a fost, de la bun început, un recunoscut centru cultural.

„Aici a funcționat Școala de cultură slavonă, Școala slavo-română, iar în secolul al XVII-lea, prima Școală în limba română. A existat o Școală de caligrafi și miniaturiști, școli de pictură și sculptură. La Bistrița s-a format Neagoe Basarab, înrudit cu boierii Craiovești, și tot aici a cunoscut-o pe doamna Despina, refugiată împreună cu unchiul său, Mitropolitul Maxim, după moartea tatălui ei, cneazul Ioan Brancovici al Serbiei”, precizează Epure.

Există voci autorizate de istorici, ca cea a lui Nicolae Iorga, care înclină spre Bistrița, și nu spre Târgoviște, ca loc în care Macarie a tipărit Liturghierul apărut în 10 noiembrie 1508, prima carte tipărită pe teritoriul României, la doar 53 de ani după apariția tiparului.

În prezent, Mănăstirea Bistrița deține una dintre cele mai importante colecții de carte veche din țară, aici fiind transferată și colecția de carte veche de la Hurezi.

Mănăstirea Bistrița a avut o istorie frământată. În 1509 a fost distrusă de voievodul Mihnea cel Rău, în 1530 a fost devastată de oștile ungurești, în 1821, în timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, a fost incendiată. După cutremurul din 1838, mănăstirea a ajuns în ruină. În anul 1846, domnitorul Gheorghe Bibescu a început lucrările de refacere a ansamblului, la care își aduc contribuția arhitecții Ioan Schlatter și Scarlat Beniș. Planul noii mănăstiri a fost realizat de arhitectul Iulius Fraywald, iar pictura bisericii mari este executată de Gheorghe Tătărescu. După abdicarea lui Bibescu, în 1848, lucrările au fost continuate și finalizate de domnitorul Barbu Știrbei, în 1856.

După secularizarea averilor mănăstirești, Mănăstirea Bistrița primește diverse destinații, de școală sătească, sanatoriu și spital militar pentru răniții din Războiul pentru Independență din 1877, apoi devine depozit de echipamente militare, școală de subofițeri (1883—1903), orfelinat, sanatoriu TBC.

La Bistrița, în 1940, a fost trimis în exil Virgil Madgearu, eminent economist și sociolog, și tot aici l-a exilat Carol al II-lea, pentru două luni, pe mareșalul Ion Antonescu.

În 1948, Bistrița este transformată în mănăstire de maici, iar, în 1959, este desființată prin Decretul 410, ca multe alte mănăstiri, şi clădirile primesc destinația de Grup școlar, până în 1982.

Cel care face demersurile pentru ca mănăstirea Bistrița să revină la viață și care a condus lucrările de restaurare începând cu anul 1986 a fost arhimandritul Veniamin Micle, un recunoscut cărturar. În 1992, Bistrița își reia viața monahală ca obște de maici.

Cea mai veche biserică bolniță din județul Vâlcea este cea adăpostită de  Bistrița. Este un loc destinat îngrijirii celor suferinzi și este singura rămasă din secolul al XV-lea (1520), ctitorie a banului Barbu Craiovescu. Pictura care decorează biserica (recent restaurată) este o realizare artistică foarte valoroasă a artei medievale românești din secolul al XVI-lea, atribuită zugravilor Dumitru și Chirttop.

Carmen Laura Dumitrescu, în lucrarea consacrată picturii din Țara Românească — secolul al XVI-lea, afirmă că autorul picturii de la Bolnița Bistriței este „un meșter cu școală bună, stăpânind bine desenul și putând să realizeze figuri și compoziții cu caracter monumental”.

Ligia Rizea subliniază că șirul lung de egumeni cărturari ai Bistriței au construit de-a lungul vremii o serie de schituri.

În Peștera Liliecilor, cunoscută și ca Peștera Sfântul Grigorie Decapolitul, într-o galerie întortocheată, a fost construită, în jurul anului 1500, de egumenul Macarie, o mică bisericuță cu hramul „Ovidenia” (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului). Bisericuța avea o încăpere secretă, o tainiță, care a adăpostit comorile Bistriței și moaștele sfântului Grigorie Decapolitul în vremuri tulburi, în care mănăstirea era atacată și jefuită. Tot în peșteră, într-o sală înaltă, cu o fereastră largă în peretele de stâncă, a fost construită Biserica Sfinții Arhangheli, în 1635.

Așezat la înălțime, pe Muntele Eleonul, Schitul Păpușa, cu biserica lui delicată, vizibilă de la depărtare, era locul care găzduia călugării cărturari ai Bistriței. A fost construit de boierii Craiovești în secolele XV-XVI și refăcută în 1712, de egumenul Ștefan. A fost devastat după înființarea Școlii de subofițeri, singura rămasă în picioare fiind o mică bisericuță.

În 1689—1693, logofătul Pârvu Cantacuzino și arhimandritul Paisie, fost egumen la Mănăstirea Bistrița, au construit, pentru nevoile religioase ale robilor țigani ai mănăstirii, Schitul Peri, o biserică cu plan dreptunghiular, zveltă, astăzi frumos restaurată prin grija arhitectului Aurel Botez și a preotului Ion Mladin, care, de mai bine de un deceniu, se zbate să salveze cele trei monumente istorice din parohia sa, schiturile Peri, Păpușa și schitul de Subpiatră sau „44 de izvoare”. Numele acestuia din urmă se trage, spune legenda, de la prințul Carol I, care, la vizita din 1867, ar fi numărat pe dealul din spatele schitului 44 de izvoare. A fost construit, în 1701, de egumenul Ștefan. S-au păstrat biserica, al cărei altar este în exterior trilobat, și zidul de piatră al incintei.

În 1664, mitropolitul Ștefan I al Ungrovlahiei a construit biserica de lemn de la Grămești, o capodoperă a secolului al XVII-lea, de o valoare națională excepțională. În 1750, Antonie Bistrițeanul a ridicat biserica de la Ciorobești și, în 1801, Biserica de lemn de la Grușetu.

Cealaltă mănăstire din Costești, Arnota, a fost construită în perioada 1633—1637 de domnitorul Matei Basarab. A fost destinată să fie necropolă pentru ctitor și familia sa. Potrivit prof. Epure, Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” adăpostește, în pronaos, mormântul lui Matei Basarab și pe al tatălui acestuia.

Legenda spune că, fiind urmărit de turci, Matei Basarab s-a ascuns între trestiile unui lac ce se găsea pe locul actual al mănăstirii. Scăpând de urmăritori, drept mulțumire, a promis că va ridica în acel loc o biserică și își va dormi somnul de veci în ea. Istoria nu a fost însă îngăduitoare cu el. Domnitorul a murit în 1654, la Târgoviște, fiind înhumat acolo, rămășițele sale pământești fiind profanate, se pare, în timpul unei invazii a tătarilor. A fost dus la Arnota după 4 ani de la moartea sa.

„Constantin Brâncoveanu a refăcut mănăstirea începând din anul 1682. În 1705 — 1706, dăruiește sfântului lăcaș ușa sculptată de la intrare și tâmpla, de o mare valoare artistică, astăzi expusă la Muzeul de Artă al României”, menționează profesorul Florin Epure.

Din ansamblul arhitectonic inițial de la Arnota, se mai păstrează doar biserica. Chiliile de pe latura de sud au fost construite de domnitorul Barbu Știrbei, în stil neogotic, între anii 1852—1856, cu destinația de arest politic. În anul 1921, un puternic incendiu a devastat mănăstirea, singura care nu a avut de suferit fiind biserica.

În prezent, corpul de chilii este completat pe laturile de sud și vest, iar spre nord s-a construit un paraclis.

Impresionantul muzeu în aer liber al Trovanților și la fel de spectaculoasa Colecție de artă Alexandru Bălintescu reîntregesc imaginea comunei-muzeu. Din colecție fac parte șapte sculpturi în bronz de Gheorghe Anghel și lucrări de Gheorghe Tomaziu, Florin Niculiu, Horia Bernea, Marin Gherasim sau Horia Damian.