Cântare României

Ce poate fi mai frumos decât tăcerea în solidaritate a acestui popor care, atunci când pare că este învins, are o capacitate de-a dreptul olimpiană de a reveni? Acest neam era dat drept ultimul din Europa, spre finele anilor ’80, ca semne de trezie… Dar şi când a făcut-o, a zguduit lumea.

Acest popor frumos s-a dus până la Stalingrad şi până în Tatra, acest popor frumos este în Kandahar, este la NASA, este pe schele în Spania, este la Sorbona în academii, este în podgoriile din Toscana, este un popor format din moţii care au umblat noaptea să găsească epava unui avion din munţi. Este un popor care oferă eroi, un Adrian Rugină care intră să scoată cinci răniţi, înainte de a pleca, el însuşi, spre Dumnezeu.

Care este oare resortul ce uneşte, în situaţii limită, acest popor frumos care, deşi pare învins iniţial, găseşte întotdeauna poţiunea magică de a reveni?

Românii au plâns, de vineri seara, în sufrageria casei, în bucătărie, a doua zi la terasă, la morgă, la spitalele bucureştene. Românii au tremurat de oroare în faţa acelui thanatic eveniment. Dar acest fior ne-a unit în simţire. Am văzut 12.000 de români frumoşi pe stradă, am văzut, acum un an, sute de mii de români pe străzile Europei. Suntem ca şi restul lumii, poate uneori chiar prea metafizici.

Noi, românii, suntem, prima dată, Cenuşăreasa balului, dar sufletul nostru cârpit de istorie nu este deloc urât. Ne-am sărutat în stradă pe 22 decembrie, ne-am bucurat când a fost soare şi ne-am dat umbrele când a fost ploaie.

Am venit mai târziu la dineu, pentru că ne-am luat fracul pe drum şi ne-am încălţat la poarta castelului. Ne-am aranjat părul urcând scările şi ne-am fixat cravata chiar la uşă. Dar şi când am intrat, am captat atenţia tuturor. Aşa suntem noi, şi veseli, şi trişti, şi tăcuţi, şi temperamentali, şi uniţi, şi solitari, dar suntem o naţiune prea rezistentă, plină de noduri, dar drept în sus cu vârful.

Ce ne face oare aşa? Ce ne face să fim naţiunea care plânge acum în jurul a 1 milion de candele de la zidul „Colectiv”? Faptul că raţionalitatea europeană am luat-o mai târziu. Până atunci am visat într-o limbă pe care am scris-o târziu, ne-am ascuns la umbra stejarului o mie de ani până a avea primul oraş târg, ne-am păscut oile când alţii puneau coroane imperiale şi am tăcut în poezia noastră. Pentru că am adunat în noi atâta aşteptare, încât, atunci când ne-am decis şi noi să fim civilizaţi, am adus şi sufletul nostru nativ, pur, ascuns de istorie. Peste el a venit Europa să muleze civilitate.

Numai noi, cei din Baia Mare, Arad sau Tulcea, vorbim în tăcere cu sufletul lui Rugină şi al celorlalţi 30 care zboară ca pescăruşii albi deasupra României, în paradisul nostru. Şi stăm cu ei, la ultima frântură de muzică rock, la o ţigară, la ultimul banc, la o bârfă de vineri seara. Noi, de aici şi ei, din paraclis.

Românii sunt frumoşi, chiar dacă par Cenuşăreasa la început, pe interior, veşmintele lor sunt cu aur pur, care face ca sufletul nostru să fie Steaua Cristică, steaua care ne-a călăuzit prin cei 2000 de ani, spre oaza noastră. Dacă ar fi să alegem între Emir sau Pocitan, noi suntem Pocitan, aşadar destinaţia este a noastră….

Mihai IONESCU