Este nevoie de un Partid Românesc în Europa

Este categorică dacă nu imperioasă nevoia unui curent doctrinar de profunzime dacă nu chiar al unui partid naţional, un partid identitar, un partid românesc, dar nu unul anti-Europa, ci unul într-o coabitare cu Europa, în simultaneitate cu valorile europene dar în acord cu zestrea noastră.

Am vorbi astfel de un partid conservator de nuanţă într-o antiteză cu ideile progresiste, obtuz de stânga, idei clamate isteric în mediile universitare vestice cu răsunet la noi, idei care demonetizează familia, religia, tradiţia, geografia, idei care strigă precum un val fascist să te convingă că eşti doar un item oarecare într-o cyber-naţiune, un retrograd….

Valurile de noi tineri, y sau z, cum se autodefinesc, extrem de zgomotoşi şi aroganţi prin autosuficienţă, captivi ai unui job gregar, ai unui sex gregar şi simptomatologic, grupaţi în tot felul de mişcări neomarxiste agresxează deja latifundia moştenită, încercând să-i modifice reperele, spre o diluare într-o scenă extrem de toxică. Din păcate, Uniunea se joacă şi ea cu astfel de formule de universalism, zgândărind zdravăn locaţia naţiunilor, teoretizând mult prea obositor, teme ca  „egalitarism, abstractizare, relativism” desacralizând milenarul nostru percept asupra mitologicului.

Aici România nu regăseşte curentul care să respire ideea de transndenţă, de fiinţare, de respectare a geogra-morfologiei noastre, fără însă a deveni adversarii statului liberal, ci doar fiind un vector social, suprapus pe o moralitate creştină. Nu vorbim de un bigotism civic sau de un habotnicism monahal, ci de o societate care să-şi respecte familia, şcoala, biserica, magazinul din colţ, brutarul şi poştaşul de pe stradă, vecinii, pădurea, universul nostru domestic care are un nume identitar.

Fără a cădea în protocronisme ieftine de genul „România este cea mai cea” sau în „fake-uri” de genul „nu ştiu ce fabrică românească a făcut Turnul Eiffel”, ci pur şi simplu respectând definiţia noastră aşa cum este ea.

A spune că „litoralul românesc este urât, a spune că poporul român e tâmpit, a spune că românii sunt milogi şi pomanagii, a spune că nu au dreptul să voteze asistaţii social” denotă o aroganţă aparent elitistă, în fapt este doar o supeficialitate, un mod de a exprima propria frustrare, propriile eşecuri, goliciunea ta, ca rostitor. Nimeni nu îţi cere să mergi la Eforie, să pupi pe frunte pe Gheorghe sau pe Vasile, dar bunul simt şi morală creştină îţi spune apriori să respecţi elementele care îţi definesc structura ta naţională.

Aici este vorba de naşterea unui partid sau aprofundarea unui curent politic ideologic – „Român în Europa”, un partid care să respecte valorile milenare dar şi economia românească, să valorifice potenţialul acestui popor, să respecte axialitatea noastră, să cultive principiile clare – strada, vecinii, biserica, şcoala, familia, brutarul, poştaşul, parcul, râul, muntele…Principii solide care formează un popor sănătos respectabil în marea familie europeană  creştină.

Sunt un conservator, probabil că dacă aş fi avut 25 de ani eram cu lozincile progresismului în stradă, vânânând repere filologice mimetic occidentală şi scriind strigăte militantiste pe Facebook, mândru că fac parte dintr-o categorie „europenistă” largă, de la Atlatic până la Pacific, eram clar un anti-Trump şi Macronist sui generis.

Numai că la 40+, lucrurile nu mai sunt alb şi negru iar diversitatea tocmai de aceea e frumoasă, că nu e universală.., iar Macron îţi apare simplu, doar un fanfaron care se zbate pentru un establishment care să se înfigă adânc peste moştenirea culturală a naţiunilor.

Liviu POPESCU