Despre cum au fost mutilate Râmnicu Vâlcea, Drăgăşaniul, Călimăneştiul şi Govora

Am scris anii trecuţi, la nivel de eseu, despre tragedia care a lovit Râmnicu Vâlcea în anii ’60-’70, mutilare care a schimbat trecut, arhitectură, esenţă comercială, social. Mă simt obligat să reiau ideea, dar mult mai profund de această dată şi mai universal aplecat, spunând că tragedia a lovit crunt şi ireversibil în Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani, Călimăneşti şi Băile Govora, Brezoi şi Bălceşti, cu câteva excepţii de la regulă – Olăneşti, Băbeni, Horezu.

Facem un preambul şi spunem că judeţul Vâlcea a fost, în secolul XIX şi prima jumătate a secolului trecut, un fief, pe rând, conservator şi naţional – ţărănist, cu excepţia Drăgăşaniului, unde confruntarea dintre liberali şi conservatori a fost cea mai puternică, dat fiind conflictul dintre traderi şi producători, în domeniul viticol.

Râmnicu Vâlcea nu era un oraş burghez, ci unul mic, aristocratic, unde, din secolul al XIX–lea până la mijlocul secolului XX, marii moşieri au preferat să-şi ridice reşedinţe. Râmnicul era o grădină boemă, nu avea o industrie, deci nici o castă a marilor industriaşi, era un oraş liniştit, cu o elită fie formată din moşieri care deţineau pământuri în judeţ sau în afară, fie din profesorime şi funcţionărime. De aceea, aici, naţional-ţărăniştii aveau cel mai puternic fief electoral. Oraşul s-a dezvoltat pe axe de promenadă, pe mici hoteluri, casele boierilor erau strict pe stil brâncovenesc, cu foişorul cu arcadă, cu multă verdeaţă, magnolii, mâna-maicii-domnului, cafenele, piaţa de taifas etc.. Era ca un oraş de vacanţă, cu ceaiul de la ora 5, Caragiale îl descrie cel mai bine ca situându-se între bonjurism şi snobism (Vizita, Five o’clock, Scrisoarea pierdută). Mica burghezie exista, dar nu erau probleme majore politice, ci  chiar o coabitare.

Se păstrează, paradoxal, acest aspect până în anii ’60, Râmnicul fiind doar un oraş raional, în umbră, unde, chiar dacă elitele politice au fost arestate, clasa mic aristocrată a reuşit să-şi continue viaţa netulburată, printre casele vechi, teii bătrâni şi castanii roşii. Primele blocuri sunt ale CPL, blocuri cu un etaj, nestridente, undeva în zona Traian. Urgia, însă, vine atunci când Nicolae Ceauşescu decide industrializarea României, iar Râmnicu Vâlcea este ales drept ţintă. Odată cu apariţia Uzinelor de Sodă şi până la investiţiile hidrotehnice, Râmnicul intră într-un malaxor care îi schimbă radical tot organismul. Centrul este complet demolat, râul morii este anulat, apar Ostroveniul şi Nordul, oraşul se dublează ca populaţie, de la 50.000 de locuitori, în anii ’60, ajunge la 100.000 spre finalul anilor ’80. Oraşul primeşte o infuzie masivă de stângă proletară, adică jumătate din întreg ansamblul urban este opera Omului Nou. Se demolează casele boiereşti, se schimbă artera Est-Vest în Nord-Sud, apar cutiile de chibrituri, marile cohorte de chimişti, de tecehaşişti, în oraş se construiesc 10 noi licee, 10 noi şcoli gimnaziale, este municipiul care, efectiv, explodează social şi urban. Dar, din păcate, pe o linie care anulează trecutul.  Este cea mai mare crimă socială şi citadină care se petrece într-un vechi oraş aristocratic.  Un singur lucru nu a reuşit să distrugă comunismul: relieful. De aceea, dealurile Râmnicului, unde azi se dezvoltă periferii frumoase, aduc, uşor, parfumul de altă dată peste un oraş chibritizat în centru.

Drăgăşaniul, cel mai tumultuos târg din judeţ (aici,  timp de peste un secol, au existat conflictul dintre comecianţi şi producători şi cele mai interesante lupte dintre liberali şi conservatori), a cunoscut, tot în anii ’70, anularea efectivă a existenţei sale. Un oraş GrandiFlora, al Donnei Alba, al corcoduşilor şi salcâmilor, al celei mai mari pieţe comerciale din judeţ, al marilor podgoreni şi marilor case de comerţ a fost desfiinţat, mutilat, demolat, strivit proletar. Finca Drăgăşani nu are nicio legătură cu strugurii, dar e un exemplu de mutaţie sociologică. O crimă asupra unei identităţi socio-culturale.

Călimăneşti şi Govora, staţiunile aristocraţiei româneşti, sunt supuse unui program de extincţie, pentru a se stârpi toată boema antebelică şi pentru a deveni spaţiile unde clasa muncitoare să se odihnească. O luptă de 45 de ani care a reuşit să distrugă simboluri şi  mentalităţi.

Brezoiul este ultima mare crimă a socialismului. Este oraşul anulat ca tradiţie şi ca structură. Oraşul forestierilor, al italienilor şi al românilor de munte este calat sub forma unui oraş proletar al industriei construcţiilor hidro, al mineritului de mica. Oraş unde apar nişte blocuri groteşti şi unde se schimbă, efectiv, ADN-ul milenar.

Olăneştiul scapă de această urgie, ba, am putea spune că, aici, comuniştii au dorit să încerce o oarecare aristocratizare. Mai întâi Dej şi camarila, şi, apoi, Nicolae Ceauşescu au preferat să transforme staţiunea într-una cochetă şi, sincer, deşi o să fiu contestat, Aurel Vlădoiu nu a fost un primar rău. Anii ’80 au cunoscut chiar o amenajare de bun gust a micii staţiunii. Paradoxul face că staţiunea este mutilată grotesc după 1990.

Pe aceeaşi axă se înscrie şi Băbeniul, care, până târziu, a fost o comună aparte, printr-un compozit de rudari, transilvani şi români. Dezvoltarea sa economică au început-o comuniştii, punând bazele unui orăşel care, azi, chiar se străduieşte să se definească economic.

Horezu s-a salvat ca prin minune, cancerul socialist l-a atins pe margini, adică, spre deosebire de Râmnic, Drăgăşani etc., Horezu a fost îmbolnăvit spre 30% de „marile prefaceri socialiste”, dar cu siguranţă ar fi continuat boala dacă nu venea 1989.

Bălceştiul este o victimă sută la sută, din micul târg agricol antebelic, azi, administraţia încearcă şi caută soluţia vindecării. Fiind un oraş mic, are şanse să redevină un pol economic în acea parte din judeţ.

Cam asta a însemnat socialismul urban în judeţul Vâlcea timp de aproape 50 de ani.

Mihai IONESCU