41 de îngeri din România, în drum spre Ceruri

41 de îngeri. Toţi frumoşi, îngeri pe care Dumnezeu îi plămădise din nuanţa lui sfântă, din zbuciumul mării, din lumina intimă a lunii. Da, 41 de îngeri au plecat în sunet de rock, în solo de chitară, în luminile rampei, în aplauze, lacrimi, rugi,  pe scara spre Rai. 41 de îngeri aleşi direct din amvonul bisericii de noapte, din iubire, din braţele zefirului, din braţele unei familii…

Sunt 41 de îngeri şi poate că altora chiar acum le cresc aripi, acolo, pe paturile de spital. Ei, de fapt, nu sunt răniţi, nu dorm, nu au arsuri, nu au chinuri, sunt doar poeţi ai vieţii, muzicanţi nemuritori. Au ochii deschişi pe interior, aleargă prin câmpuri cu flori de vară, cu flori de salcâm şi cu Mâna Maicii Domnului.

Sunt misionari nemuritori, trimişi în fiecare veac pe pământ.

Cei 41 de îngeri au fost la Troia sub formă de semizei, au fost la Cartagina, au fost în legiunile romane, au făcut parte din oastea de cruciaţi a lui Carol cel Mare, au fost cavaleria lui Richard al III-lea. Au fost nibelungi, au fost primii scriitori sau primii îndrăgostiţi din piesele lui Shakespeare. Despre ei a scris Byron.

Aceşti îngeri au ajuns în România şi au plecat, acum o săptămână, spre sus. Au zâmbit, au ieşit la o ţigară de final de cortină, de acolo, de lângă „Colectiv”, şi-au îmbrăţişat iubita de pe pământ, mama de pe pământ şi, apoi, au dat din aripi şi au plecat, gălăgioşi, cu chitara şi rucsacul în spate, printre aripi, spre norii nopţii.

Ne-au făcut cu mâna, ne-au scris ultimul cântec, au plâns şi ei, da. Am simţit asta, atunci când priveam spre ecranul mare, sec, la TV, unde reporterii spuneau orice, am simţit pe mâna mea o picătură caldă, ca de ploaie. Venise de sus, de dincolo de tavanele acestui bloc, acestui cer, acestei ţări.

Venise de la ei. Şi ei au crezut că sunt oameni, înainte de vinerea aceea tragică. Şi nu erau pregătiţi să redevină  îngeri. S-au speriat când omoplaţii le-au crăpat, ca şi cum ar fi fost arşi, şi, de acolo, au ţâşnit cele două aripi. Primul zbor a fost greoi, privind jos maşinile roşii, gălăgioase, cu alarmă…

Apoi au plecat, printre stelele care au aranjat drumul nopţii, drumul vieţii, râul cerului, aleea lui Dumnezeu. În acea biserică a primului an, a primei zi, cei 41 de îngeri, în jeansi de pe pământ, au intrat. Unul, ba nu, mai mulţi aveau încă barbă, ele aveau încă ruj, dar nimeni nu s-a supărat, sfinţii i-au bătut pe umeri, i-au strâns în braţe şi le-au zâmbit. „Haide, mă, că ne-aţi lipsit pe aici!”

Vor fi trimişi înapoi pe pământ, cândva. Să-i aşteptăm. Cine ştie când vor alege din nou drumul, muzica, poezia! Sau se vor întoarce ca îngeri păzitori. Ai lumii…

P.S.

Mihai IONESCU